Amintire.Fum.Ceata.

Iau primul pix pe care il gasesc. Smulg o foaie din caiet. Vreau sa scriu. Sa-mi scriu amintirile, fara ca cineva sa mi le vada. Renunt. Oricum as risca sa fie citite de altii. Nu pot avea intimitate in infernul in care m-am afundat de ceva vreme, in abisul ale carui margini nu contenesc nici macar sa le caut. Si, acum, ma gandesc ca, defapt, nici macar nu vreau sa le gasesc. Nu vreau sa ies de aici. Mi s-a pus conditia "ramai aici, dar sa nu te mai intorci niciodata" si am acceptat. Daca plec de undeva, plec ca nu mi-e bine, daca ma despart de cineva, o fac ca nu mai tin la el, daca tip la cineva, tip ca am nervi. Fals. Tot ce fac are un motiv. Motiv pe care de multe ori nu reusesc nici macar eu sa il cred.

Nu ma astept sa ma inteleaga nimeni. Nu ma chinui sa va inteleg nici eu pe voi.

Tu. Tu. Esti o amintire. Un fum dens care nu reuseste sa iasa din camera. E plin de tine in sufletul meu. Imi distrugi plamanii pe zi ce trece fara sa te gandesti la consecinte. Ai vrut inima mea. Ti-am dat-o si mi-ai pasat-o inapoi intr-un mod care m-a facut sa realizez ca nu ti-o voi mai incredinta de acum incolo. Ti-am oferit increderea mea, ai preferat sa te lipsesti de ea. Ti-am oferit sprijinul meu, l-ai refuzat. Tu, fumul care niciodata nu va iesi din mine, DISPARI! Dar. Oh. Oricate geamuri as deschide, nu te pot scoate din camera si nici macar nu pot inhala un alt fum mai intepator ca tine.

Ceata? Nu. E doar fumul amintirilor idioate cum ca te vei intoarce la mine. E doar speranta desarta ca intr-o zi o vei face. E doar visul ca nu voi trai in infern singura ci altaturi de tine.

Fum? Nu. E doar iubirea pe care mi-ai injectat-o in vene.

Amintire? Nu. E doar trecut.